Inteligenţa e, se pare, cu-atât mai mare
Cu cât distanţa dintre om şi-obiectul care-i
Devine sursă de mirare,
Suferă compuneri progresive
De la reflexul cel primar,
Încorporat într-o structură
Ce îl ajută să-şi pună degetul în gură
Pân’ la mărgelele din glastră
Invariabile în cantitate, pe la 8 ani, ce-i drept,
Verificând prin reversibilitate.
Obiectul poate fi asimilat
Sau subiectul se acomodează
La noutăţile ce-l asaltează
Şi prin acest balans se adaptează
Şi, dacă totul este plat
Atunci s-echilibrează.
“Dacă… atunci” e-un tip de raţionament
Pe care dacă-l foloseşte cu talent
Şi informaţii corelate, transformate
Prin relaţii de reciprocitate
Putem spune c-a ajuns
La stadiul formal, ascuns
Celor mai mici, ce nu abstractizează
Ce doar cu semne şi simboluri operează,
Ce-şi umplu gura cu vorbe
Fără să le-nţeleagă sensul
Şi-n inima lor pură
Pluteşte Universul.
